DonValentin

E marti, a doua zi din concediul neplatit oferit ca dar de Sarbatori de Guvernul demisionar Boc. Frumoasa mea doarme cu matul, iar eu ma bucur de prima ninsoare din aceasta iarna. E o bucurie retinuta insa, gandul mi-a ramas la vizita efectuata joi la singurul centru de zi pentru copiii cu dizabilitati din Timisoara, Podul Lung. Impreuna cu cativa colegi si cativa elevi de la liceul unde activez, toti membrii ai Fundatiei IMPACT, am facut cadouri copiilor din centrul mai sus amintit. La acest centru sunt adusi pe timpul zilei cativa dintre copiii cu  grave dizabilitati din Timisoara. Centrul are doar un numar restrans de locuri si, dupa cum am mai spus, este singurul din oras. Incredibil. Un oras de cinci stele sa aiba un singur astfel de centru. De fapt nu ma mai mira nimic. A inceput sa ma mire lucrurile normale, pentru ca se intampla. E greu sa vezi astfel de copii, fara nici o sansa in viitor. Si atunci te intrebi pentru ce lupti? De ce esti mai tot timpul nemultumit? Sau iti scuipi in san si spui “bine ca nu sunt ca asa” si iti muti privirea, aducandu-ti aminte de ei doar in prag de Sarbatori. Am trait cateva clipe grele, emotionante in mijlocul lor. Momentul culminant a fost acela cand, dupa ce am vizitat o camera unde cativa dintre ei isi desfasurau activitatea, la plecare un pedagog a inchis usa camerei respective. Un moment cu o grea incarcatura emotionala. Asa este in viata. Cand nu faci parte din lumea care trebuie, ti se inchide usa.

Si imi vine in minte vorba bunicului meu, Dumnezeu sa-l ierte: “Futu-i mama ei de lume, eu ma duc si ea ramane.”